Într-o zi de toamnă aurie, am ajuns împreună cu soţia mea Maria Cornelia la Masa Tăcerii din Târgu Jiu. Am privit îndelung monumentul brâncuşian care în mod paradoxal ne spunea multe şi, totodată, ne făcea să ne gândim la multe.
Regăseam acolo ceea ce amândoi citiserăm anterior în eseul lui Constantin Noica, intitulat Brâncuşi a sculptat infinitive lungi în care el intuieşte mesajul Mesei Tăcerii. Îşi imaginează un sfat tăcut al eroilor de legendă care au coborât din munţi pentru a întemeia viaţa pe aceste meleaguri.
La masa rotundă de piatră cu cele 12 scaune în formă de clepsidre, Timpul este tăcut, deoarece este infinit precum infinirea Coloanei pe verticală, un simbol al Speranţei, al Vieţii ce se naşte şi se transformă în tăcere. Lui Noica îi aparţin următoarele cuvinte: “Cel mai adevărat infinitiv lung e cel care acoperă pământul întreg şi vieţile oamenilor laolaltă, după cum se întinde peste tăriile cerului; e tăcerea. Dintre tăceri, Brâncuşi a ales-o pe cea mai adâncă, mai grăitoare decât toate, tăcerea omului şi a sculptat-o. A tăcea, tăcere, ce lung infinitiv! Vreo mie şi ceva de ani se făcuse el neauzit aici, în lumea din care avea să se desprindă, cu stâlpi de pridvoare şi cu verbe cu tot, Brâncuşi.”. În viziunea noiciană, nici mesajul Catedralelor şi nici mesajul Piramidelor nu au calitatea universalităţii, în timp ce mesajul transmis de Masa Tăcerii este inteligibil pentru oricine.
This post was created with our nice and easy submission form. Create your post!
